Tot timpu' trece timpu'

Timpul, alt lucru ciudat. Cine l-a inventat? De fapt, oare există timp? Sau am trăit într-o minciună în tot... ”timpul” ăsta?

Se spune că Dumnezeu a inventat timpul. Dar dacă El l-a inventat, înseamnă că El a existat dinainte să existe timp. Cum e asta posibil? Cum poți să fii înafara timpului? Vreau și eu. Adică, în mod normal te-ai gândi că atunci când a început timpul, a început totul, dar dacă Dumnezeu a inventat timpul, înseamnă că a existat un început înainte de început. Dar dacă primul început era înainte să fie timpul, atunci de unde știm că era un început? Poate că era mijlocul, sau poate era 39,345%, sau poate nu era nimic. Deja am făcut implozie în cutia craniană...

De asta cred că timpul e doar o minciună inventată de ăștia care conduc lumea, pentru a ne ține în turmă. Dacă n-ar exista timp, s-ar mai trezi dracu' la 6 jumate dimineața să se ducă la școală sau la serviciu. Dar ne-au băgat în cap ideea asta, ca să poată să ne manipuleze. Și ceea și mai ciudat e că, pe măsură ce creștem, timpul parcă se comprimă. Când eram mic, mi se părea că un an e o veșnicie. Puteam să fac orice întrun an... puteam să îmi trăiesc toată viața într-un an.

În schimb, acum parcă fiecare an e din ce în ce mai scurt... Nu știu dacă e din cauză că timpul se comprimă, sau doar din cauză că noi, oamenii, am devenit un fel de smartphone-uri, cu funcții din ce în ce mai numeroase și energie din ce în ce mai puțină.

Știi ce mi-ar plăcea să am? O mașină a timpului pierdut. Asta întradevăr ar fi o invenție mișto. Să pot să recuperez toate momentele alea în care am pierdut vremea. Și nu mă refer la momentele când stăteam și mă uitam pe pereți sau pe geam, că alea cred că au fost de folos, ci la momentele când învățam la biologie, sau când mergeam la meditații la matematică, sau când stăteam zile întregi în fața calulatorului fără să fac nimic. Chiar aș fi putut să fac ceva constructiv în timpul ăla...

Dar ce să faci... ăsta-i timpu... trece... tic tac...

Imaginând nimic

Ce lucru ciudat şi imaginaţia asta. Oare de ce o avem? De ce există atâtea idei care se perindă prin capul nostru? Şi de unde vin ele? Atâtea întrebări... pe care nu le-aş pune dacă nu aş avea imaginaţie.

Cred că trebuie să existe undeva un loc unde sunt păstrate toate ideile astea. Un fel de groapă de gunoi. N-are cum să fie altfel. Dar de ce vin anumite idei anumitor oameni? E ca la loto? Pur şi simplu fiecare ce nimereşte? Poate... Sau poate fiecare suflet e invitat, înainte să vină pe Pământ, să îşi aleagă idile care să-i vină pe parcursul şederii aici. Ar putea fi şi asta o variantă.

Ciudate chestii. Deja simt că îmi oboseşte creierul gândindu-mă la toate astea. De fapt, nu ştiu dacă e din cauza asta sau din cauză că scriu asta la ora 5:41 dimineaţa. Ar putea fi ambele. Am-bele? Ce-s alea bele? Şi de ce le am eu? Mi le-a dat cineva şi nu mai ţin minte? Dacă da, mulţumesc, oricine ai fi. Poate că şi belele astea vin din locul secret cu idei... Nu contează, divaghează!

Apropo de imaginaţia asta, sunt oameni care au prieteni imaginari. Sigur, cine nu are poate să meargă să adopte unul de la "Casa Foster pentru prieteni imaginari". Toată lumea ştie asta.  Oare sunt şi oameni care au duşmani imaginari? Asta ar fi chiar tare. Să ai un duşman de care să nu mai ştie nimeni... să fie numai al tău... să nu poţi să îl bârfeşti cu nimeni, pentru că te-ar considera retardat. Ar trebui să încerci. Cred că ar fi mai interesant decât să te uiţi la televizor sau să îţi faci temele...

Oare de ce a avut cineva ideea să facă roţi cu luminiţe pentru role? Chiar trebuia să fie inventate? Nu putea umanitatea să evolueze fără roţi cu luminiţe? Sau fără hârtie igienică parfumată? Cui îi vin ideile astea tâmpite? Şi de ce le pune în aplicare, de ce nu le lasă doar la stadiul de idei?

Interesante creaturi, oamenii ăştia...

Păi normal...

Sportul preferat al oricărui cartof e cimentul cu lună. Ținând cont de asta, am decis să înfiinţez acest blog în care să vă uimesc cu tâmpeniile (sau străfulgerările de Geniu) pe care le descopăr în fiecare zi în mintea mea mai sclipitoare ca ceva (introduceţi o comparatie aici). Aş vrea, în primul rând, să îmi mulţumesc mie, că oricum probabil o să fiu singurul care citeşte asta. Cu plăcere.

Unii ar putea spune că nu sunt normal la cap. Normal... ce cuvânt ciudat. Cui i-a venit această idee, să ia un nor şi un mal şi să le unească? Pe nor l-a întrebat cineva vreodată dacă e de acord? Poate că el voia pur şi simpul să-şi continuie călătoria pe cer... Sau ce, a venit norul aşa, cum plutea el în bătaia vântului, şi l-a întrebat pe mal: ce zici mă, facem o combinaţie? Sigur, putem discuta non-sensuri la nesfârşit, dar oare ce înseamnă normal? Aş zice că în mod normal oamenii ar trebui să facă ceea ce îi face fericiţi. Totuşi, lucrurile par să nu stea chiar aşa. În ziua de azi, normalitate înseamnă să te trezeşti mult prea devreme, înjurând alarma, să pleci la o şcoală unde unii încearcă să îţi bage pe gât o cantitate mult prea mare de informaţii inutile, care cică te vor ajuta să-ţi construieşti un viitor. Un viitor care, dacă te rezumi la ceea ce te "învaţă" ei, nu va fi altceva decât o sumă de nevroze. Că de, la ora de biologie, spre exemplu, în loc să-mi spună că Coca-Cola (ştiu că-i cacofonie) îmi distruge ficatul şi stomacul, mai bine îmi predă structura euglenei verzi. Un viitor în care alergi tot timpul după bani, care niciodată nu par să fie destui, şi cu care să îţi cumperi case mult prea mari, pline cu lucruri de care n-o să ai niciodată nevoie. Asta-i normalitatea. De asta, când cineva îmi spune că nu sunt normal la cap, îi spun: "Mulţumesc!"

Sunt onest şi spun că e o realitate tâmpă asta în care trăim. Stai un pic... onest... De ce e o-nest? Mie "nest" îmi sună mai mult a masculin. De ce nu-i unnest? Ar părea mai logic. Serios acum, cine a inventat cuvintele astea şi mie de ce nu mi-a cerut părerea în legătură cu ele?